Oameni la foc

Nori de fum negru se ridică la marginea orașului Râmnicu Vâlcea, în cartierul Ostroveni. Un macaragiu oprește macaraua și se uită cum cade cenușă din cer. Alți doi de pe șantier își pun mâinile în sân și se uită la fum. Un taximetrist iese din mașină să îl vadă și el. O femeie merge repede spre locul care arde, îi e teamă să nu fie un bloc ANL, unde are rude. Când ajunge aproape de faleza Oltului, își trage sufletul liniștită. Focul se ridică din apă.

01

„Io vreau să mă fac pompier!”, „Io vreau să fiu jandarm”, își mărturisesc doi băieței care se uită la fum, dar nu îndrăznesc să meargă mai aproape. Mai încolo de ei sunt zeci de oameni care sorb din priviri flăcările. Continue reading

Zi de tată, de bunică

12804666_1132028200164145_3058113972911283585_n

Când a plecat tata în străinătate aveam 13 ani, voiam să am haine și parfumuri ca fetele mai bogate din clasă și înțelegeam plecarea lui ca pe o șansă la mai bine. Binele avea placă de păr, trening adidas, role cu roți de silicon, penare de la diverta, pixuri cu gel, stilou șmecher, bani de taxiu, bani de cola pentru ora de chiul. Binele mă umplea de mine și mă golea cu viteza cu care mă spulbera orice remarcă răutăcioasă. Încrederea în mine se clătina și lumea odată cu ea. Au venit anii cu party-uri, când prietenii băgau legale și prietenia slăbea cu fiecare refuz al meu. Au venit certurile cu fetele. Au venit dilemele existențiale – la ce liceu dau? A venit prima dragoste și a plecat, iar eu m-am băgat în casa din copacul din mine.

A venit tata acasă.

Trecuseră trei ani.

L-am întâmpinat cu soră-mea la intrare în oraș, pe marginea unui drum național. A coborât mai slab, mai chel și mai știrb decât îl știam. Inima s-a făcut una cu stomacul, ne-am îmbrățișat și ne-am șters pe tricouri lacrimile, mucii și pupatul.

În următoarele zile aveam emoții, simțeam că nu mai știm să petrecem timp cu tata. Eu nu știam ce să îl întreb, ce să-i povestesc, unde să-l invit, ce să-i propun să jucăm.

Încercam să-l impresionez cu tot felul de mici chestii: tezele cu note mari, povestea din revista școlii, picturi și desene. Încercam atât de tare, că uitam să mă relaxez și să fiu firească, să las discuțiile să curgă de la sine.

A fost zece ani în Spania și Franța. Ne-am văzut cam o dată pe an, în septembrie sau august. Când era acasă, cădeam iar în capcana vânătoarei de atenție. Încercam să dau sens fiecărui moment. Îmi schimbam rutina, nu ieșeam cu nimeni, dacă mă suna cineva ziceam că stau cu tata, auzeam „A, ok, să petreceți frumos”.  O revedere ca un party la care eram eu, tata, soră-mea, bunica, Mara și Obi – cățeii.

Doar de un Crăciun, mama a venit în același concediu cu tata. În rest, îi aveam pe rând acasă. Cu amândoi era la fel – mi-era teamă că vor pleca în câteva zile și eu iar n-am apucat să vorbesc destul, să mă arăt destul, să le spun destule despre prietenii mei, iubirile mele, planurile mele. Teamă.

Când tata era inconștient în spital, i-am povestit pe larg cum merge treaba cu Roșia Montană, ce muzică îmi place, că mi-a ales Piersic Jr o proză pentru o carte și tot felul de lucruri pe care nu apucam să i le spun la telefon sau când ne vedeam. I le-am spus acolo, lângă patul lui, de teamă că o să-l pierd. Teamă.

Habar nu am câte cuvinte pline de sens am pierdut și pierd în goana după Sens, am pierdut și pierd de teamă. Dar poate le găsește tata, prin Univers.

Azi a fost ziua lui.

Sper că s-a dat cu un Harley pe inelul lui Jupiter și că încă dansează cu ceva rockeri, pe o planetă unde nu există granițe.

Azi a fost și ziua bunicii, soacra lui. A împlinit 76 și a primit o plăcintă cu brânză de la o prietenă la fel de bătrână. Mi-a trimis-o pe autocar, să nu mănânce singură de ziua ei.

Actually.

„Hey, man, do you want to hear a story about me? Actually, it’s about a girl who didn’t stay.“

Biroul e sub caietul de notițe luate în trei  investigații începute cu luni în urmă. Interviuri, bucăți de fraze, versuri scrise într-o bucătărie plină ochi de oameni care se întâlnesc într-un univers aaaabsolut fascinant, de stânga uneori.  Un văl de nori se întinde pe deasupra casei. Cu ochelari, sunt mai clari ca niciodată.

„It was something going on that night, but I don’t know what it was.”

Manele.

„You don’t know yourself.”

Și poate de-asta scrii, la 23:00, o poveste începută la persoana a treia, rescrisă la persoana întâi, contopită din amintiri și ficțiune. Două dealuri de minciuni, Șase munți de adevăruri. Cinci găleți de mărturii. Opt copii închiși într-o cameră de spital de psihiatrie. O poartă care scârțâie a drum rătăcit. Într-o lume micșorată la suprafața curții instituției, 67 de viitori adulți independenți își dau coate, pumni în bot, îmbrățișări și asigurări că undeva, pe holurile casei lor, e mereu un frate sau o soră care sare-n ajutor.

Dă-i cu ritm.

Ce?

Apăs litere cum apăsa un domn azi pe brațele uriașe ale unui copac condamnat la tăiere cu drujba. Crengile cădeau ca genele unui om închis într-un sicriu. Soarele bătea minunat pe mugurii lor.

Un soare în care scrie ce alternativă există?.

O zgaibă pe vârful unui deget mare.

O zgârietură pe-o venă importantă a mâinii drepte.

Un sindrom OCD.

O dată pe lună.

Pe Lună urci prăjit în Soare.

???????????????????????????????

[Poză în foişor la Zeno Cornea, fără vreo aparentă legătură cu textul]

iralehco ma!

Am 9 ani și îmi place cum colega de bancă își împinge cu degetul arătător ochelarii de vedere  spre frunte.  În loc să fiu atentă la profa de religie, sunt fascinată de ramele Adrianei și de felul în care îi alunecă pe nasul lucios spre caiet. Suntem prietene și am impresia că asta presupune în primul rând asemănare, așa că nu mă gândesc de multe ori înainte să îi mint pe ai mei că nu mai văd bine. Ei mă cred, la fel și oftalmologul când îi spun că nu înțeleg literele pe care le văd perfect, așa că într-o săptămână am o pereche de ochelari pentru miopie de -0,25.

Nu știu unde mă lasă taxiul în care îi uit. Sunt pe bancheta din spate, i-am dat jos pentru că mă durea capul de la dioptriile inutile și când realizez că nu-i mai am, simt o ușurare ca în diminețile în care am 24 de ani și îmi mulțumesc că am refuzat, cu 4 ore înainte de trezire, încă un pahar de vin.

***

Sunt masterandă în anul 1 la Asistență Socială și mijesc ochii în prima bancă, să văd fața profei care e la 2 metri distanță. De la ochelarii puși degeaba la momentul ăsta privirea mi-a slăbit și amân de câțiva ani să-mi așez pe față un obiect străin. Găsesc multe motive pentru asta, însă atunci când câștig pentru prima dată 1000 de lei dintr-un proiect jurnalistic mă gândesc să nu risipesc aiurea munca mea și intru într-un cabinet oftalmologic.

-0,50 la ambii ochi, rame negre, groase, dreptunghiulare. Umbra lor îmi întunecă privirea și, când îi port, senzația de amețeală e tot mai puțin prezentă, oamenii sunt imposibil de confundat în baruri și pe stradă, însă ceva în greutatea ochelarilor pe nasul meu îmi displace teribil și-i scot rar din toc. Deși mă deranjează ceața care face toți oamenii să pară, la distanță, îmbrăcați în nori, nu conving încăpățânarea să mă lase în pace și încep să mă mint că pot să văd și fără ei, iar lumea e, oricum, mai frumoasă învăluită în mister. Norocul eului  meu mincinos că li se rupe un braț și îi pun bine într-o geantă în care îi uit pentru totdeauna.  Când realizez că lumea avea mai mult sens prin ei, e prea târziu. I-am pierdut.

***

„Uită-te unde scrie Chanel.”

E martie 2015 și arăt ca un chimist singuratic și psihopat, gata să arunce în aer mall-ul din Râmnicu Vâlcea în care o tipă îmi consultă vederea schimbând lentilă după lentilă în rame groase de fier. Mă pune să deslușesc literele renumitei firme scrise într-un magazin de cosmetice și parfumuri de vizavi. Sunt obosită ca dracu, am venit aici după o zi petrecută ca voluntar într-un centru de psihiatrie și vederea mi-e foarte, foarte proastă. În loc de C văd O, H ar putea fi lejer M, iar L poate fi i.

„-1” ai.

„Hă?”

„Da, ți-a crescut, pentru că nu i-ai mai purtat.”

„Gizăs”.

Probez ce e mai ieftin și toate ramele mă fac să arăt ca naiba. Probez o lentilă de contact și în 10 minute nu dispare senzația de disconfort. La naiba. O mint pe domnișoara oftalmolog că o să revin, ea zâmbește amabil, îi plătesc 30 de lei pentru consultație și peste 2 zile plec la Cluj, să-mi iau de acolo ochelari.

***

„-0,75 la amândoi ochii.”

„Pe bune? La Vâlcea mi-au spus că am -1.”

„Asta pentru că ți-ai făcut consultația când erai obosită și nu ți-au fost puse picături de relaxare pentru ochi”.

Consultația e gratuită și probez cam douăzeci de perechi, unele de 400 de lei, altele de 200, până dau peste cea mai frumoasă la 90 de lei. Au rame subțiri doar sus, jos sunt doar lentilele susținute de un fir din habar nu am ce material. Sunt rotunde ca fața mea și semăn atât de mult cu tata.

Îi ridic a doua zi și aflu că trăiesc într-o lume largă, care se lungește infinit în afara celor trei metri pe care-i vedeam clar în jur. Luna care abia a apărut nu are marginile întinate spre celelalte stele, și ele clare și mai multe acum. Călătorii din autobuz au fețe, nu doar capete. Găurelele din căciulile lor există, la fel și ridurile unei bătrâne care îmi stă în față, în a 7-a zi de ochelari, între stațiile de metrou Obor și Victoriei.  E înfofolită ca o babă Dochia, între picioare are o sacoșă de rafie burdușită cu lucruri și stă la umbra baticului tras prea tare pe ochi. De la întunericul lui, își mișcă rapid, curioasă foc privirea în toate direcțiile, la toate perechile de pantofi, mâini, pantaloni și oameni care-i sunt în preajmă. E venită la București pentru  prima dată și nu are nevoie de ochelari ca să înțeleagă cât de diferit e totul în jur.

_P4A8233 - Copy

[Mulţumesc pentru poza ochelaristo-primăvăratică, Cătălin Georgescu în studioul lui Alex Gâlmeanu]

 

Pubela de la 8

Acest text este o pseudo-recenzie subiectivă a spectacolului pus în scenă de Alexandru Nagy și niște actori tineri minunați, după textul lui Matei Vișniec, „Omul-Pubelă”. Matei Vișniec a fost și el la etajul 8 al blocului în care s-a întâmplat actul, iar la șampania de sfârșit le-a promis vinovaților de eveniment că o să dea veste lumii despre ei.

La parterul unui bloc de la numărul 23, un băiat cu ochelari deschide pe rând două lifturi și îndeamnă perechi de câte 3 să intre și să urce la 8. 17  oameni se înghesuie și ajung pe un palier la care apartamentul unei doamne moarte este sigilat de benzile alb cu roșu ale poliției. O altă ușă se deschide și un băiat cu perucă uriașă, creață, îi invită pe toți în apartament.

Stăm în cerc și auzim cum inspiră și expiră cei de lângă noi, într-o cameră cu pereți mâzgăliți de texte, desene cu ciuperci, dinozauri și demoni care i-au vizitat pe foștii locatari – pictori care se tripau aici și își exprimau sentimentele pe pânza de beton din jurul lor. Acum imobilul este deținut de directoarea teatrului Mignon, Flori, o tipă măruntă cu ochi misterioși, atenți și generos zâmbitori.

– Iepuri! Broaște! Cel puțin 100 de buburuze!

– Nu-mi mai spuneți că sunt suplu și frumos și că debordez de voință!

Matei Vișniec zâmbește dintr-un colț de lumină, ascuns sub cadrul de lemn al ușii.

– Dă-mi și cei 6 șerpi pe care-i ții ascunși acolo! Dar în spatele feselor ce ai?

Orașul înghite privirile noastre prin lentila unui alergător fără oprire. Ne holbăm la o stea și acolo se desenează tot ce povestește cel speriat de neoprire. E frig și îmi frec coatele, iar uneori monologul lui se urcă pe mine și mă învelește cu un strat de pubelă de om vișniec. E cald.

– Zi, mă, fi-ri-al dracului să fii, de ce e atât de greu să zici? Au mai zis și alții înaintea ta. Da, unii au zis după 10 ani. Alții după 25. Dar au zis! O să zici și tu, mă! Zi! Hai, mă, idiotule!

O buclă de lumină se înfășoară pe irisul unor oameni sceptici la ce li se urlă în ureche. Se conformează jocului și tac mâlc, de parcă ar fi făcut un pact telepatic cu ceilalți care au fost trântiți și interogați deja.

– Ajutooor! Ajutooorrrîîî!

Așa spune acum și lovește cu o periuță de dinți imaginară oglinda și eu mă uit și  mă uit și mă simt incapabil.

Ochelari pe nas. Căciulă tricotată. Chiloți galbeni. Privire panicată.

Un gândac negru mă fixează cu privirea înainte să fure pufuleți din tigaie. Omul în halat povestește despre cercuri pe care le face în stilul gândacului, gândacul fixează pe altcineva cu privirea. Ca un psihopat în mintea căruia s-ar putea petrece o crimă chiar acum, pe care să o sărbătorească la o petrecere în subsol, la morgă. Mă gândesc că mă gândesc prea departe și spectacolul e atât de aproape.

Tetris uman. Tămâie în nări și niciun popă care să binecuvânteze. Un băiat pe care nu-l văd din cauza peretelui lângă care-am fost așezată vorbește despre cercuri negre și cercuri capcană. Cad într-un cerc și mă trezesc în camera în care am intrat prima dată. Daniel mă ia de mână, o iau și eu pe o fată. Suntem un cerc de oameni pubelă care își dau mâinile și urlă ceva dorit mai înainte să se audă.

Unii au spus și după 25 de ani.

 

şi patruzeci şi şapte

Mă trezesc cu gust de vin roşu rămas în aşteptare pe limbă, să vină o periuţă mare de dinţi, să îl nimicească în spumă cu fluor, să i se facă dor de sticla cumpărată în duty-free, în aeroportul Paris Beauvais.

În clipa în care am plătit cei 8 euro pentru suvenirul cu 11% alcool, un băiat cu o căciulă strânsă pe urechi, supraelastică, îşi turna o grămadă de fâsâituri de Jean Paul Gautier pe urechi, pe gât, pe tricou şi pe încheieturi. „Hai, frăţică, că n-o să mai stea nimeni lângă tine-n avion”. „Păi asta-i şi ideea. Hîhî”.

„Cursa cu numărul 3339 spre Cluj-Napoca va avea o întârziere de 60 de minute din cauza condiţiilor meteo neprielnice.” Deschid Călătoria Elefantului a lui Saramago şi trag cu ochiul la o fată cu părul ca de Albă-ca-zăpada, înfofolită într-o pulovăr cu un mare cap de iepuraş pe el. În picioarele fetei, blană adevărată de iepuraş îi încălzeşte gleznele micuţe.  „Oh, the irony”, comentează vigilentă fata cu păr scurt şi ochelari mari.

Deşi s-a anunţat întârzierea avionului, o coadă lungă de pasageri nu se urneşte din loc. Nimeni nu vrea să îşi piardă locul. E ca şi cum orgoliul de plătitor de bilet de low cost te obligă să nu cedezi nimănui posibilitatea de-a prinde un loc mai bun în aeronava roz. Lângă ei, tot în picioare, o gaşcă de vorbitori de română îşi dau cu părerea despre cum le-a mers „de data asta”. „Nasol, tati. Mai bine facem tot cum ştim noi.” Un bărbat cu trening albastru închis, cu pantofi sport Nike şi şosete de un alb imaculat, cu burtă cât să îi umbrească jumătatea de sus a membrelor inferioare şi cu o căciulă Nike trasă pe vârful capului îşi dă cu părerea despre un incident. „Mă, dacă nu sărea la bătaie, nu avea de ce să i-o dea aşa. Femeia e de vină, vă spun.”

Pe când termină de vorbit, trei poliţişti francezi, însoţiţi de un agent de pază, îl roagă pe băiatul parfumat până la dumnezeu să îşi deschidă geanta. Băiatul pare mirat şi le spune că nu înţelege. E rugat iar să îşi deschidă geanta. Se supune. Poliţiştii cotrobăie un pic şi hotărăsc să îl ia la o discuţie. O tipă îi ia geanta şi îl conduce în direcţia opusă porţii pe care se va face îmbarcarea. Bărbatul cu Nike-n picioare şi-n cap se apucă de barbă, se înroşeşte crunt şi le spune celorlalţi, ţipând: „E un dobitoc!”.

Mă trezesc la 5:47. Mi-e cald şi mi-e sete. Îmi ia 2 minute să mă ridic din pat, să aprind luminile şi să îmi dau seama că e 5 spre 6 ianuarie şi în fiecare noapte, de un an şi două luni încoace, mă trezesc, în noaptea dintre zilele de 5 şi 6, între orele 5 şi 6.

Hai să scriu ceva.

doi zero unu patru

A fost o plimbare prin soare și frig până la cimitirul Cozia. Un tip ciudat, Costel, cu o căciulă trasă pe-o parte, care m-a întrebat dacă e aruncat vreun blestem pe familia mea. A fost o manea în care familia era rimă, laitmotiv și motiv de lălăit prelungit, în timp ce câteva fete se unduiau jurnalistic într-un beci psihedelic. A fost autostopul spre Nordul Germaniei, cu popas în Budapesta, plimbare pe lângă Dunăre și somn scurt pe o saltea călduță, sub tavanul înalt al unei clădiri minunate. A fost amenda în Praga, când un controlor xenofob ne-a confiscat buletinele în schimbul a 60 de euro. A fost regretul că n-am luat bilet. A fost insula de pe Dunăre pe care ne-am înecat amarul, am hrănit porumbei și am cunoscut un pictor american. A fost 8 mai, când niciun francez n-ar trebui să muncească. A fost convingerea mea că și controlorii au vacanță. A fost vulnerabilitatea umană pe care am trăit-o când 4 malaci îmbrăcați în uniformă îmi spuneau că o să cheme poliția și o să ne super lungim dacă nu plătesc 48 de euro. I-am plătit și am mușcat cu ciudă și muci din chitanță. A fost scena festivalului Gristuf, când am tras un fum și m-am  urcat pe ea desculță, să le spun celor 200 de oameni din față o poveste despre bunica. A fost adrenalina care m-a inundat fierbinte și m-a rugat să mai fac asta măcar o dată în viață. A fost lectura de la FânFest din cartea pe care am promis să o public toamna proaspăt trecută. A fost supărarea că încă n-am publicat-o. A fost promisiunea făcută mie că până la primăvară voi face asta și voi invita ceva muzicieni să bată chitara, toba și versul lângă rândurile mele.

A fost pisica găsită în mijlocul străzii, proaspăt lovită de mașină. Mirarea mea că trăiește, spaima cu care am cărat-o la Spitalul Veterinar de Urgență. A fost buza mușcată în regret că n-am găsit clădirea. Mușcătura pe care mi-a tras-o pe degetul arătător de la stânga. Sângele care m-a făcut să-i dau drumul în iarbă. A fost bucuria uriașă când am regăsit-o sănătoasă.

Au fost două nominalizări la Superscrieri și o tonă de teamă. A fost recunoștință că l-am descoperit pe domnul George, boschetarul cuminte. A fost dorul stins într-o îmbrățișare în Paris, dorul renăscut în decolarea din Beauvais.

A fost mingea de plastic și pungi pe care am lovit-o printre corturi, în Sao Paulo. A fost protestul în care mi-am pierdut mințile de mirare și am înregistrat tot ce era prea mult, prea puternic, prea viu ca să fi știut vreodată cum se simte. A fost gașca de adolescenți care ne-a jefuit ca în „Cidade de Deus”, soldații cu mitraliere la vedere, spectacolul din Teatro Officina care mi-a întors câteva principii pe dos și le-a transformat în ceva ca de pe altă planetă. Una pe care singura obligație a oamenilor e aceea de a fi liberi.

A fost golul pe care l-am simțit în toate serile în care mi-am spus că am sindromul post-traumatic și au fost fugile în lume, ca să scap de mine veche, țesută-n trecut.

A fost scrisul pe care l-am împrăștiat în caiete călătorite pe câteva tărâmuri străine, în care am așezat multe chestii cotidiene, nume cu accente interesante și adrese de foarte, foarte departe.

A fost recunoștința pentru tot ce m-a învățat Clujul în 5 ani de când mă știe și cheful nebun să pornesc spre București. A fost minunea de Casă a Jurnalistului.

A fost sărutul ăla într-o mașină rusească.

A fost vocea caldă din capul meu care știe cum merge treaba.

A fost cum spune Bukowski:

„If you’re going to try, go all the way. Otherwise it doesn’t even matter.”

Seară de punk și garduri vii

Trei conuri de brad se leagănă pe o sfoară pricăjită, în gura unui beci plin de punkeri. Lumina bate pe două steaguri întinse în spatele instrumentelor, pe cărămizi roşii. Antifaschistische Aktion scrie pe ambele.

–          Au pus 11 litere în plus, că dacă lăsau Antifa tot acolo erau!, comentează un băiat cu un pahar de vin alb în mâna tatuată cu un morcov anarhist.

Umbrele membrilor primei trupe se plimbă pe steaguri şi pe mood-ul oamenilor de aici. Un tip cu dread-uri negre, lungi, încearcă o chitară vişinie. Sună ca un ecou din iad. O fată cu părul prins în codiţă verde trece prin faţa lui în mers de pitic. Un tip blond, cu părul lung, ia microfonul şi dă bună seara în engleză celor 50 de oameni care s-au îngrămădit în subsolul Molotovului.

Un băiat slăbuţ e purtat prin podurile palmelor câtorva oameni care nu sar în pogo, pe o melodie cu multe versuri în croată. Glezne în aer, fum nicăieri, simboluri vegane şi feministe, stickere împotriva circului cu animale.

Uăă. uău. uăă. Un băiat brunet, cu barbă măruntă, îmi prinde picioarele şi mă ridică la zece centimetri sub tavan. Din spate, cineva a cărui faţă n-o pot vedea îşi înfige palmele în omoplaţii mei. E o senzaţie plăcută, de abandonare. Nu îmi dau seama în cât timp, câte mâini m-au plimbat şi de unde până unde, ţin minte cărămizile roşii din care cădeau bucăţi de material în ochii celor care mă cărau.

O fată cu maieu negru, dantelat, îmi sare în braţe. O împing înapoi, între cei care se învârt într-o horă pogoistică. Își mișcă tălpile în niște bocanci negri, cu șireturi lungi și se mai abandonează cu zâmbetul pe buze celor din jur, care o prind grijulii.

–          Punkerii sunt nişte copii tembeli.

–          Liberi.

–          Tembeli.

–          Liberi.

–          Bine.

***

O bere îşi dă ultima picătură unui gât de fată cu părul scurt, scurt de tot. E însetată şi întristată că nu ştie încotro să o ia după concert. Seara e tânără, vinerea e mare, cheful îi tresare prin vene. Se uită în jur, la ceilalţi. Sunt mulţi cunoscuţi, toţi ancoraţi în discuţii sau priviri cu alţi oameni. Îşi ia geaca din cuier, ghiozdanul din colţ şi iese pe uşa de lemn. Salută un prieten şi pleacă spre Piaţa Unirii, pe străduţele de piatră, inundate de ceaţă. Dispare într-un gang pe care miroase a iarbă și a nopți albe.

–           Cât e intrarea?

–           Hai, bă. Întinde mâna.

Un băiat din cei doi de la intrarea în Shelter îi dă brăţara albastră la prețul unui zâmbet. Ea mulțumește din privire și se duce la garderobă.

–          Pune-mi-le pe numărul 170, cel fără etichetă. Am pierdut-o eu mai demult, remember?

–          Da.

–          Merci.

Intră.

O grămadă de sfere luminoase, albastre şi roz, se înghesuie pe podeaua barului, pe sub tălpile nimănui. Un dj slăbuţ se agită în spatele pupitrului, dar lumea nu prinde vibe-ul încă. La masa de fussball e agitaţie. Două cupluri îşi dau goluri şi coate.

Coboară în subsolul nou-deschis. O baie cu faianţă fancy o vrăjeşte. Intră. Se vede în trei oglinzi mari.

–          Gizăs. Sunt peste tot.

Se sperie şi iese. Înăuntru, un hol roşiatic, întunecat, se termină cu doi dj cu bluze la fel. Muzica sună bine, dar cei cinci oameni care sunt aici nu par să o simtă.

La bar, băieţii care odinioară vindeau sus povestesc ceva. Le stă în preajmă 1 minut şi urcă înapoi, în barul în care au mai apărut, între timp, câteva găşti de liceeni şi studenţi de anul întâi.

Cojește sticla de Ciuc cu unghiile tăiate scurt și bea doar jumătate. O abandonează în poala prietenului de la intrare și pleacă.

–          Alo!

–          Hei, tu unde ești?

–          În  skate parc. Stau cu două lădițe pe care le-am găsit la gunoi, pe o bancă și mănânc piadină vegană.

–          Poftă mare. Trec și eu pe acolo, dacă mai stai.

–          Hai.

Copaci înalți, netunși de câteva anotimpuri, se apleacă umbroși peste soră-sa. Se șterge la gură de sosul de usturoi și o întreabă dacă împart cina. Acceptă fericită și halește ultimele guri de piadină.

Doi polițiști supli, cu mâinile agățate în față, pe curea, se plimbă lent prin fața lor. Le studiază discret și încetinesc pasul. Ele se fac că nu îi observă și discută politică. Ei dispar după câteva tufișuri și ele sting țigarea, prind chiștocul sub șiretul unui bocanc și pleacă spre Mănăștur.

–          În ultimul timp, simt mai mult.

–          Cum adică?

–          Mă trec fiori calzi, intenși, de fiecare dată când aud ceva cu care rezonez. Ca și cum în mine ar locui un înțelept de o mie de ani care bate gong-ul când aude adevăr. Gongul lui mi se urcă în vârful urechilor, mi le înroșește și îmi coboară în suflet recunoștință că sunt aici, acum.

Două siluete de fete și două lădițe de plastic își lungesc umbrele pe lângă linia tramvaiului. Lângă podul Calvaria, se opresc să lectureze un zid: „Never give up”. E scris cu spray roșu, cu litere mari.

–          Încă mă întreb cine l-a scris.

–          Și de ce.

–          Mda. Dar ce bine că e aici.

Se pierd într-o scară de bloc comunist, înalt, în care liftul urcă și coboară la infinit, ca un bătrân senil, care tot ce mai vrea e să își caute pisica pe care a pierdut-o când era mic.

***

Plec din barul plin de punkeri, încalec bicicleta și gonesc cu ea spre Mănăștur, prin răcoare, voci de oameni beți și sirena unei ambulanțe. Descalec, gâfâi tare și leg bicicleta lângă un gard viu, în fața unui zid pe care scrie „Never give up”.

 

 

 

 

Trăieşte, Ana

„Domnişoară, pe cuvânt că n-am bani de-o pâine”, întinde ea mâna, cu baticul lălâi pe mijlocul părului cărunt, cu riduri ondulate, multe, pe o piele arsă de soare, cu o fustă care-i arată piciorul lipsă de la genunchi în jos, bronzat şi el, întins la câţiva centimetri de sandalele Anei. Fata o priveşte cu jenă  şi îi spune în gând că nu poate să o ajute. Se întoarce după trei paşi şi îi aşează doi covrigi în poală.

Ana păşeşte mai departe, pe stradă, în vârste, prin poveşti, singură, împreună, tot mai rar printre oameni care aleg să plătească bilet în loc să scrie destinaţia pe un carton, care se leagă la ochi când achită nota pentru patru pahare de vin, care cumpără cărţi în loc să le citească în librărie, care îşi iau haine noi, în loc să poarte dulapurile care crapă de câte boarfe au. Ana se uită cu ochi trişti în jur şi parcă-şi cere iertare naturii pentru lume şi consumerismul ei, pentru amorţeala creierelor care se plimbă mecanice printre rafturi, pentru banii care omoară.

Ana pleacă de pe malul ăsta plin de el.

Un val greu, dar blând, o trage în oceanul în care se gândeşte politic, electronic, utopic, haotic, deloc robotic, împotriva regimului despotic, parodic, fotonic, ironic, melodic, artistic.  O utopie acvatică, în care locuitorii au branhii şi respiră idei.

Ana e o fată recunoscătoare că s-a înscris din greşeală la o facultate care chiar îi place, că soarele apune în spatele gării, printre cabluri şi stâlpi, că norii arată ca nişte cocoaşe ale Clujului, că miroase a covrigi proaspeţi, că 50 de copii chirăie şi râd pe un peron, în drum spre mare, că un căţel alb nu se teme de grămezile de călători, că România nu e încă Ucraina şi că drumul o întoarce acasă, în seara asta.

O doamnă cu permanent blond şi ochelari prinşi în lănţic, după ceafă, îi întinde biletul de autobuz. Îl plăteşte şi mulţumeşte frumos.

În staţie e linişte, doar trei bătrâni aşteaptă acelaşi autobuz ca şi ea. Din spatele unui chioşc plin de legume şi fructe, un băiat înaintează, ajutat de un baston.

Caius!

Da?

Ana îl prinde de mână pe amicul despre care a scris toată ziua. Se uită la el mirată, roşie în vârful obrajilor. Îl îmbrăţişează şi îi şopteşte ceva ce doar Universul mai află.

Într-o seară de toamnă, au vorbit trei ore despre cum omul trebuie să se identifice cu natura. Astăzi, ea s-a gândit la concluziile pe care le-au tras atunci şi le-a pus pe hârtie, în jurnalul pe care speră să i-l publice prietenii după moarte.

Ana ştie că va muri în curând.

Caius îi prinde mâna dreaptă şi i-o masează încet.

Hei.

Hei.

De ce te gândeşti la atât de multe lucruri într-o seară de duminică?

Pentru că mai am multe de făcut. În noaptea asta, pe lumea asta…

Caius o priveşte de sub pleoapele de nevăzător şi îi zâmbeşte. Pare că o vede, deşi lumea lui nu a fost niciodată făcută din imagini.

Trăieşte, Ana. E tot ce ai de făcut.

***

Ce dulci sunt gunoaiele tale, Brazilia

[Am aterizat în São Paulo pe 12 mai 2014. În aeroport, prietena mea bună, Delia, s-a aruncat în brațele mele, surprinsă de omul care i-a venit în vizită. Credea că în locul meu vine M, un bun și drag prieten. Am rămas în Brazilia 12 zile în care am trăit intens, intens de tot, am tușit tare, tare de tot de la aerul poluat, am îmbrățișat tare, tare de tot convinsă că o să îmi fie al dracului de dor de cum trăiam acolo, pe tărâmul latino-american pe care am crescut în câteva zile cât pe altele în câțiva ani.

Aceasta este una din Poveștile Braziliei, așa cum am descoperit-o cu D.]

Deschid ochii în fața unui geam acoperit de o perdea murdară. Delia respiră lângă gleznele mele, încet și parcă mă gâdilă berea, vodka și vinul de azi-noapte. Am fost la uma festa într-un campus studențesc unde ne-am unduit printre mii de tineri, pe ritmuri braziliene amețitoare, printre nori de fum de canabis și miros de gogoși cu ciocolată. Mă ridic într-un cot, cu hanoracul albastru, împrumutat de la un filosof, căzut pe umărul drept. Până să înțeleg contextul în care am ajuns să dormim aici, lângă pat vine doamna care face curat pe holurile căminului ăsta și pare să mă dojenească. Vorbește portugheză, nu înțeleg mai nimic. Îi spun că I don’t speak Portuguese, do you speak English? Não. Delia se trezește ca după o bombă, respiră agitată și spune, cu o luciditate extraordinară, că îl așteptăm pe un prieten care va sosi în curând și care locuiește la camera lângă care am dormit toată noaptea. Gardieni care dorm în post. Asta am fost, după ce pierdusem ultimul metrou și ni s-a făcut lene, frică și frig să mai mergem, pe jos, la autobuz. Am rămas într-un pat de o persoană, pe holul căminului studențesc în care Delia a locuit un timp și nu a vrut să își trezească prietenii care dormeau înăuntru, în hamace. Continue reading