Actually.

„Hey, man, do you want to hear a story about me? Actually, it’s about a girl who didn’t stay.“

Biroul e sub caietul de notițe luate în trei  investigații începute cu luni în urmă. Interviuri, bucăți de fraze, versuri scrise într-o bucătărie plină ochi de oameni care se întâlnesc într-un univers aaaabsolut fascinant, de stânga uneori.  Un văl de nori se întinde pe deasupra casei. Cu ochelari, sunt mai clari ca niciodată.

„It was something going on that night, but I don’t know what it was.”

Manele.

„You don’t know yourself.”

Și poate de-asta scrii, la 23:00, o poveste începută la persoana a treia, rescrisă la persoana întâi, contopită din amintiri și ficțiune. Două dealuri de minciuni, Șase munți de adevăruri. Cinci găleți de mărturii. Opt copii închiși într-o cameră de spital de psihiatrie. O poartă care scârțâie a drum rătăcit. Într-o lume micșorată la suprafața curții instituției, 67 de viitori adulți independenți își dau coate, pumni în bot, îmbrățișări și asigurări că undeva, pe holurile casei lor, e mereu un frate sau o soră care sare-n ajutor.

Dă-i cu ritm.

Ce?

Apăs litere cum apăsa un domn azi pe brațele uriașe ale unui copac condamnat la tăiere cu drujba. Crengile cădeau ca genele unui om închis într-un sicriu. Soarele bătea minunat pe mugurii lor.

Un soare în care scrie ce alternativă există?.

O zgaibă pe vârful unui deget mare.

O zgârietură pe-o venă importantă a mâinii drepte.

Un sindrom OCD.

O dată pe lună.

Pe Lună urci prăjit în Soare.

???????????????????????????????

[Poză în foişor la Zeno Cornea, fără vreo aparentă legătură cu textul]