Ce dulci sunt gunoaiele tale, Brazilia

[Am aterizat în São Paulo pe 12 mai 2014. În aeroport, prietena mea bună, Delia, s-a aruncat în brațele mele, surprinsă de omul care i-a venit în vizită. Credea că în locul meu vine M, un bun și drag prieten. Am rămas în Brazilia 12 zile în care am trăit intens, intens de tot, am tușit tare, tare de tot de la aerul poluat, am îmbrățișat tare, tare de tot convinsă că o să îmi fie al dracului de dor de cum trăiam acolo, pe tărâmul latino-american pe care am crescut în câteva zile cât pe altele în câțiva ani.

Aceasta este una din Poveștile Braziliei, așa cum am descoperit-o cu D.]

Deschid ochii în fața unui geam acoperit de o perdea murdară. Delia respiră lângă gleznele mele, încet și parcă mă gâdilă berea, vodka și vinul de azi-noapte. Am fost la uma festa într-un campus studențesc unde ne-am unduit printre mii de tineri, pe ritmuri braziliene amețitoare, printre nori de fum de canabis și miros de gogoși cu ciocolată. Mă ridic într-un cot, cu hanoracul albastru, împrumutat de la un filosof, căzut pe umărul drept. Până să înțeleg contextul în care am ajuns să dormim aici, lângă pat vine doamna care face curat pe holurile căminului ăsta și pare să mă dojenească. Vorbește portugheză, nu înțeleg mai nimic. Îi spun că I don’t speak Portuguese, do you speak English? Não. Delia se trezește ca după o bombă, respiră agitată și spune, cu o luciditate extraordinară, că îl așteptăm pe un prieten care va sosi în curând și care locuiește la camera lângă care am dormit toată noaptea. Gardieni care dorm în post. Asta am fost, după ce pierdusem ultimul metrou și ni s-a făcut lene, frică și frig să mai mergem, pe jos, la autobuz. Am rămas într-un pat de o persoană, pe holul căminului studențesc în care Delia a locuit un timp și nu a vrut să își trezească prietenii care dormeau înăuntru, în hamace.

E ora 9 și universul plin de droguri și alcool din noaptea trecută se trezește, ca o fantomă grea, printre firele de iarbă cocoșate de picioare studențești. Ne apasă pleoapele, dar aerul curat de la palmieri și copaci subtropicali ne energizează blând.

În drum spre gară, ne oprim la câteva standuri de pe trotuar, cu provizii de fructe, sucuri naturale, apă și cafea pentru sportivii care aleargă duminica dimineață. La primul întrebăm dacă putem să cumpărăm ceva, dar ei râd și ne dau pe gratis cafea și banane. Le halim cu drag și recunoștință și viața se colorează în ziua asta de sfârșit de primăvară. Facem la fel și la următoarele standuri și ajungem în gara Universitaria sătule. Două nuci de cocos sunt cireşele te pe tortul neaşteptatului mic-dejun. Mergem pe mijlocul străzii şi zâmbetele ni se întind din burți până la urechi.

Stația Ceasa, ora prânzului. Ne întrebăm dacă fructele și legumele pe care le vânăm de azi-noapte în gând mai sunt în containere. Ținem drumul la dreapta, stânga, da. O curte cu ziduri de fier maroniu, înalt ca de pușcărie, se deschide în fața noastră. Un paznic îmbrăcat în uniformă neagră zâmbește ca unor musafiri așteptați. Suntem două gringa (adică cetățene străine) și vrem să luăm legume și fructe de la gunoi, cum fac studenții din campusul universitar din apropiere și locuitorii favelei de pe dealul care concurează la culori cu angroul. Cu un sac mare, de plastic incolor, descoperim, la pas, lumea celui mai mare angro de alimente din São Paulo.

Mă aplec pe buza unui container, denivelat de mizerie strânsă în straturi și ani pe marginile de fier. Vasul de păstrat rămășițele consumerismului miroase dulce-amărui-oribil. Înăuntru e un deal de fructe exotice care sfârșesc fără să fi adus vreun folos vreunei ființe de pe planetă.

Banane. Asta e prima recoltă. Le luăm și de pe asfalt, dintre camioane descărcate de marfa care va ajunge în casele Pauliștilor. Mmmmmmmmmmmmmango. Mmmmmmmmamă ce bun e. Mamă, mamăăăăăăăă ce bun. Îl desfacem cu degetele și sorbim portocaliul ațos al fructului ăsta super-gustos.

Caquoi. D. spune că e cel mai sexual fruct din lume, adaugă Delia și își trece limba pe buze. Are coaja asemănătoare cu a unei roșii, doar că e mai groasă și dezvelește un miez pufos, roșu-vișiniu, dulce, foarte dulce.

Ananas. Lângă frunze, are o gaură care îl parfumează cu miros dulceag-amărui. E mare cât să ne văităm de recolta prea bogată pentru două brațe de căciulă și să căutăm încă un sac. Găsim o cutie de lemn, așezăm toate fructele în ea și plecăm mai departe.

Oi, MENINAS! Lindas! Oi!
Un bărbat de vreo 30 de ani flutură o șapcă gri, plină de ulei de mașină, sub acoperișul unui depozit. Ne face semn să mergem la el. Ne uităm contrariate una la cealaltă și îi îndeplinim dorința. În pragul halei uriașe în care mișună sute de oameni în căutare de mâncare crescută în pământ, îmi pune în poală o cutie plină de castraveți lungi, subțiri, frumoși. Obrigada! Obrigada!, îi strigăm din mers, când ne îndreptăm spre sectorul de legume.

Un deal de varză se înalță la fiecare frunză pe care un tip de vreo 20 de ani o aruncă. Taie planta rapid, cu mișcări hipnotizante și se uită într-un singur punct. Aș vrea să știu ce gândește, dar dumpster-diver-ița din mine îmi înclină pașii spre câteva roșii intacte, aruncate la picioarele cumpărătorilor. Le ridic ca pe flori și le așez cu grijă între celelalte din sac.

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!

Dacă aș urla așa câteva minute, aș acoperi doar o fiiiiiiirmitură din zgomotul tărâmului de fructe și legume de la periferia metropolei São Paulo. Toți vorbesc tare, în portugheză nuanțată de talente de negustori. Ne plimbăm printre ei ca niște câini polițiști care adulmecă un flagrant. Nu ne uităm la niciun preț, singurele bunătăți cu care vrem să plecăm de aici nu au valoare pe piață, sunt rebuturile ei.

Delia foșnește o pungă de ceai roșu. Seamănă cu praf de cărămidă amestecat cu mălai. E afrodisiac. Îl cumpără și se mai uită zece minute pe taraba și pe stâlpii împodobiți cu plante uscate, bune la toate.

Avem de toate.

Morcovi, ridichi, ceapă, castraveți, roșii, mere, papaya și multe fructe exotice cărora nu le știm numele, saci grei. Facem pișu într-o baie curată din angro și plecăm spre peronul Ceasa, unde vom aștepta metroul spre staţia Santa Cecilia, adică sfânta artiștilor.

Înainte să ajungem la tren, primim de pomană încă un sac și împărțim totul în 2, pe kilograme. Mâncăm cu poftă din cele mai moi legume și fructe și ne mânjim până la coate cu suc proaspăt. Ne urcăm în tren parfumate în viață care ar salva de la foame multe familii, dacă oamenii s-ar gândi să împartă mai mult și să arunce mai puțin.

”Próxima estação”, Santa Cecilia.