doi zero unu patru

A fost o plimbare prin soare și frig până la cimitirul Cozia. Un tip ciudat, Costel, cu o căciulă trasă pe-o parte, care m-a întrebat dacă e aruncat vreun blestem pe familia mea. A fost o manea în care familia era rimă, laitmotiv și motiv de lălăit prelungit, în timp ce câteva fete se unduiau jurnalistic într-un beci psihedelic. A fost autostopul spre Nordul Germaniei, cu popas în Budapesta, plimbare pe lângă Dunăre și somn scurt pe o saltea călduță, sub tavanul înalt al unei clădiri minunate. A fost amenda în Praga, când un controlor xenofob ne-a confiscat buletinele în schimbul a 60 de euro. A fost regretul că n-am luat bilet. A fost insula de pe Dunăre pe care ne-am înecat amarul, am hrănit porumbei și am cunoscut un pictor american. A fost 8 mai, când niciun francez n-ar trebui să muncească. A fost convingerea mea că și controlorii au vacanță. A fost vulnerabilitatea umană pe care am trăit-o când 4 malaci îmbrăcați în uniformă îmi spuneau că o să cheme poliția și o să ne super lungim dacă nu plătesc 48 de euro. I-am plătit și am mușcat cu ciudă și muci din chitanță. A fost scena festivalului Gristuf, când am tras un fum și m-am  urcat pe ea desculță, să le spun celor 200 de oameni din față o poveste despre bunica. A fost adrenalina care m-a inundat fierbinte și m-a rugat să mai fac asta măcar o dată în viață. A fost lectura de la FânFest din cartea pe care am promis să o public toamna proaspăt trecută. A fost supărarea că încă n-am publicat-o. A fost promisiunea făcută mie că până la primăvară voi face asta și voi invita ceva muzicieni să bată chitara, toba și versul lângă rândurile mele.

A fost pisica găsită în mijlocul străzii, proaspăt lovită de mașină. Mirarea mea că trăiește, spaima cu care am cărat-o la Spitalul Veterinar de Urgență. A fost buza mușcată în regret că n-am găsit clădirea. Mușcătura pe care mi-a tras-o pe degetul arătător de la stânga. Sângele care m-a făcut să-i dau drumul în iarbă. A fost bucuria uriașă când am regăsit-o sănătoasă.

Au fost două nominalizări la Superscrieri și o tonă de teamă. A fost recunoștință că l-am descoperit pe domnul George, boschetarul cuminte. A fost dorul stins într-o îmbrățișare în Paris, dorul renăscut în decolarea din Beauvais.

A fost mingea de plastic și pungi pe care am lovit-o printre corturi, în Sao Paulo. A fost protestul în care mi-am pierdut mințile de mirare și am înregistrat tot ce era prea mult, prea puternic, prea viu ca să fi știut vreodată cum se simte. A fost gașca de adolescenți care ne-a jefuit ca în „Cidade de Deus”, soldații cu mitraliere la vedere, spectacolul din Teatro Officina care mi-a întors câteva principii pe dos și le-a transformat în ceva ca de pe altă planetă. Una pe care singura obligație a oamenilor e aceea de a fi liberi.

A fost golul pe care l-am simțit în toate serile în care mi-am spus că am sindromul post-traumatic și au fost fugile în lume, ca să scap de mine veche, țesută-n trecut.

A fost scrisul pe care l-am împrăștiat în caiete călătorite pe câteva tărâmuri străine, în care am așezat multe chestii cotidiene, nume cu accente interesante și adrese de foarte, foarte departe.

A fost recunoștința pentru tot ce m-a învățat Clujul în 5 ani de când mă știe și cheful nebun să pornesc spre București. A fost minunea de Casă a Jurnalistului.

A fost sărutul ăla într-o mașină rusească.

A fost vocea caldă din capul meu care știe cum merge treaba.

A fost cum spune Bukowski:

„If you’re going to try, go all the way. Otherwise it doesn’t even matter.”