I ♥ magazinele mici

În magazinele mici intru cu ochii curioşi de omul care vinde, nu de marfa pe care o voi cumpăra. Mă uit în ochii lui sau ai ei, înclin capul în semn de „mulţumesc că existaţi” şi întind de câteva ori braţele ca să iau tot ce îmi trebuie. Nu dau, ca în supermarket-uri, ture halucinante, labirintice, printre sute de produse colorate, parfumate, brand-uite cu literele capitalismului urât şi iubit de atât de mulţi oameni, printre atât de mulţi oameni care împing cărucioare cu pătrate pe care joacă X şi zero laptele, pâinea, pastele importate, roşiile strălucitoare, cartofii perfecţi.

În magazinele mici nu există perfecţiune. Rafturile nu sunt aşezate după cum spune un psiholog care ştie cum reacţionează creierul uman la marketing, ci după simţul estetic al omului care zâmbeşte, vorbeşte şi dă rest din spatele unei măsuţe mici, pe care se umple de praf şi de amprente o casă mică, veche, din care nu poţi să scoţi bon cu bani virtuali.

În magazinele mici miroase a pâine, a caramele, a plasticul pet-urilor de bere la 2 litri, a parfumul vânzătoarei, a lacului ei roşu, de pe unghiile făcute recent, pe scaunul fără spătar, rotativ, lângă maşinăria de cafea care leagă toate mirosurile într-o coadă împletită de oraş mic, firesc, în care oamenii au timp şi să se cunoască, nu doar să schimbe lei pe bunuri şi mulţumesc-uri automate pe plăceri la fel de nesimţite.

Din magazinele mici ies cu braţul stâng împodobit de roşii, castraveţi, cornuri cu ciocolată şi seminţe şi cu celălalt agăţat de o bere la pet. Plec fără să mă urmărească nicio privire de gardian, fără să aştept nicio uşă electrică să se deschidă, fără să cobor nicio scară rulantă, ci doar valea, spre sat sau comună sau oraş în care oamenii au timp să se şi cunoască, între tăcerile şi singurătatea în care se complac din nevoia de bani şi de siguranţă.