iralehco ma!

Am 9 ani și îmi place cum colega de bancă își împinge cu degetul arătător ochelarii de vedere  spre frunte.  În loc să fiu atentă la profa de religie, sunt fascinată de ramele Adrianei și de felul în care îi alunecă pe nasul lucios spre caiet. Suntem prietene și am impresia că asta presupune în primul rând asemănare, așa că nu mă gândesc de multe ori înainte să îi mint pe ai mei că nu mai văd bine. Ei mă cred, la fel și oftalmologul când îi spun că nu înțeleg literele pe care le văd perfect, așa că într-o săptămână am o pereche de ochelari pentru miopie de -0,25.

Nu știu unde mă lasă taxiul în care îi uit. Sunt pe bancheta din spate, i-am dat jos pentru că mă durea capul de la dioptriile inutile și când realizez că nu-i mai am, simt o ușurare ca în diminețile în care am 24 de ani și îmi mulțumesc că am refuzat, cu 4 ore înainte de trezire, încă un pahar de vin.

***

Sunt masterandă în anul 1 la Asistență Socială și mijesc ochii în prima bancă, să văd fața profei care e la 2 metri distanță. De la ochelarii puși degeaba la momentul ăsta privirea mi-a slăbit și amân de câțiva ani să-mi așez pe față un obiect străin. Găsesc multe motive pentru asta, însă atunci când câștig pentru prima dată 1000 de lei dintr-un proiect jurnalistic mă gândesc să nu risipesc aiurea munca mea și intru într-un cabinet oftalmologic.

-0,50 la ambii ochi, rame negre, groase, dreptunghiulare. Umbra lor îmi întunecă privirea și, când îi port, senzația de amețeală e tot mai puțin prezentă, oamenii sunt imposibil de confundat în baruri și pe stradă, însă ceva în greutatea ochelarilor pe nasul meu îmi displace teribil și-i scot rar din toc. Deși mă deranjează ceața care face toți oamenii să pară, la distanță, îmbrăcați în nori, nu conving încăpățânarea să mă lase în pace și încep să mă mint că pot să văd și fără ei, iar lumea e, oricum, mai frumoasă învăluită în mister. Norocul eului  meu mincinos că li se rupe un braț și îi pun bine într-o geantă în care îi uit pentru totdeauna.  Când realizez că lumea avea mai mult sens prin ei, e prea târziu. I-am pierdut.

***

„Uită-te unde scrie Chanel.”

E martie 2015 și arăt ca un chimist singuratic și psihopat, gata să arunce în aer mall-ul din Râmnicu Vâlcea în care o tipă îmi consultă vederea schimbând lentilă după lentilă în rame groase de fier. Mă pune să deslușesc literele renumitei firme scrise într-un magazin de cosmetice și parfumuri de vizavi. Sunt obosită ca dracu, am venit aici după o zi petrecută ca voluntar într-un centru de psihiatrie și vederea mi-e foarte, foarte proastă. În loc de C văd O, H ar putea fi lejer M, iar L poate fi i.

„-1” ai.

„Hă?”

„Da, ți-a crescut, pentru că nu i-ai mai purtat.”

„Gizăs”.

Probez ce e mai ieftin și toate ramele mă fac să arăt ca naiba. Probez o lentilă de contact și în 10 minute nu dispare senzația de disconfort. La naiba. O mint pe domnișoara oftalmolog că o să revin, ea zâmbește amabil, îi plătesc 30 de lei pentru consultație și peste 2 zile plec la Cluj, să-mi iau de acolo ochelari.

***

„-0,75 la amândoi ochii.”

„Pe bune? La Vâlcea mi-au spus că am -1.”

„Asta pentru că ți-ai făcut consultația când erai obosită și nu ți-au fost puse picături de relaxare pentru ochi”.

Consultația e gratuită și probez cam douăzeci de perechi, unele de 400 de lei, altele de 200, până dau peste cea mai frumoasă la 90 de lei. Au rame subțiri doar sus, jos sunt doar lentilele susținute de un fir din habar nu am ce material. Sunt rotunde ca fața mea și semăn atât de mult cu tata.

Îi ridic a doua zi și aflu că trăiesc într-o lume largă, care se lungește infinit în afara celor trei metri pe care-i vedeam clar în jur. Luna care abia a apărut nu are marginile întinate spre celelalte stele, și ele clare și mai multe acum. Călătorii din autobuz au fețe, nu doar capete. Găurelele din căciulile lor există, la fel și ridurile unei bătrâne care îmi stă în față, în a 7-a zi de ochelari, între stațiile de metrou Obor și Victoriei.  E înfofolită ca o babă Dochia, între picioare are o sacoșă de rafie burdușită cu lucruri și stă la umbra baticului tras prea tare pe ochi. De la întunericul lui, își mișcă rapid, curioasă foc privirea în toate direcțiile, la toate perechile de pantofi, mâini, pantaloni și oameni care-i sunt în preajmă. E venită la București pentru  prima dată și nu are nevoie de ochelari ca să înțeleagă cât de diferit e totul în jur.

_P4A8233 - Copy

[Mulţumesc pentru poza ochelaristo-primăvăratică, Cătălin Georgescu în studioul lui Alex Gâlmeanu]