Nori de fum negru se ridică la marginea orașului Râmnicu Vâlcea, în cartierul Ostroveni. Un macaragiu oprește macaraua și se uită cum cade cenușă din cer. Alți doi de pe șantier își pun mâinile în sân și se uită la fum. Un taximetrist iese din mașină să îl vadă și el. O femeie merge repede spre locul care arde, îi e teamă să nu fie un bloc ANL, unde are rude. Când ajunge aproape de faleza Oltului, își trage sufletul liniștită. Focul se ridică din apă.
„Io vreau să mă fac pompier!”, „Io vreau să fiu jandarm”, își mărturisesc doi băieței care se uită la fum, dar nu îndrăznesc să meargă mai aproape. Mai încolo de ei sunt zeci de oameni care sorb din priviri flăcările.
Un polițist tânăr cu ochelari de soare încearcă să țină curioșii departe de foc. Se duce la o femeie cu un copil, îi spune că nu e în regulă să stea atât de aproape, femeia chicotește, își ia copilul de mână și coboară panta mică acoperită de iarbă. „Bă, pe bune, ce v-am rugat?”, le spune unor copii pe role care se uită fascinați la stuful care arde. Femeia cu copilul se întoarce să mai facă o poză, polițistul își pune mâinile în cap și îi spune iar să plece. Alt polițist le explică unor oameni curioși de ce e doar o mașină de pompieri acolo: „A mai fost una, dar nu știu unde se duse”.
„Hai să ne mutăm mai încolo, că deja îmi arde fața”, îi spune o tânără iubitului ei. Zis și făcut, se duc câțiva metri mai încolo, cu mulțimea care se mișcă odată cu focul. „N-au, mă, șanse să îl stingă”, spune un domn pe bicicletă. La fel cum polițiștii n-au șanse să țină oamenii departe de flăcări. Doi pompieri trag de un furtun și udă stuful la care încă nu au ajuns flăcările, apoi udă flăcările fără succes. „Ăhă, ne merităm soarta”, zice cineva către mulțimea care se mișcă mai departe, cu focul. „Ăștia doar se fac că sting, bă.”
Două fetițe stau la poză cu flăcările în spate, la rugămintea mamei lor. În timp ce le pozează, mama fredonează „Ard în flăăăcăăăări”. O prietenă de-a ei pe care scrie „Life is fun” abia așteaptă să o pozeze și pe ea. Când îi vine rândul, râde, zice „iuhuuu!” și ridică o sticlă de apă către cer.
Nimeni nu știe cine e de vină pentru incendiu, dar toți par să știe că stuful ăsta e incendiat în fiecare an. „Nu e prima dată când se întâmplă”, îmi explică un adolescent brunet. „Copiii sunt de vină, sigur”. Copiii piromani?
„Pescarii. Fumează în stuf și aruncă țigările aprinse acolo, sigur că ei sunt de vină”, își dă cu părerea alt cetățean. „Eh, dar de ce le-ar conveni să își strice locul de pescuit?”, îl completează altul. „Bă, dacă sting ăștia focul – deși nu cred, să venim mâine să dăm foc la ce a rămas. Să ardă și ziua de mâine, știi ce zic? Hăhă”, zice un tânăr de pe o bicicletă către amicul lui lipit de gardul digului, cu ochii la foc.
Unul dintre pompieri se pierde în stuf. „Uită-te la el, ăla-i kamikaze, nu alta!”, strigă un bărbat la mulțime și privirile se îngrămădesc între paiele aurii. „Hai, bă, că oricum nu faci nimic cu furtunul ăla”, zice resemnat același domn.
„Au murit un câine și o pisică acolo, i-am văzut eu”, strigă o fetiță care se dă în leagăn către prietenii ei care fac ture între un părculeț de joacă și gardul de la care privesc incendiul. „Câinii se ascund în stuf de hingheri, că acolo nu îi vede nimeni”, îmi explică și mie fetița. „Copiii, copiii au dat foc”, zice sigură pe ea.
O bubuitură sperie mulțimea și oamenii fac pași înapoi. Polițistul tânăr spune către ei „Vedeți? De unde știm ce e pe acolo prin stuf? Dacă vă sare în față o sticlă de spray, noi suntem de vină că nu v-am protejat, nu?” Oamenii mari se mai risipesc, copiii nu prea. Doi băieți de câte un metru și-un pic spun că nu trebuie să afle părinții lor că sunt aici, așa că se fac nevăzuți printre cei mari. Când vine a doua mașină de pompieri, mai sunt doar câțiva metri de stuf rămas în picioare. Nici copacul pe care o fetiță spera să nu-l vadă ars nu a scăpat. Se sting flăcările, oamenii pleacă. Două ore a durat spectacolul.
Mai e un pic și se înserează. Un tată se uită mirat la suprafața neagră rămasă în urma incendiului. Nu are habar ce s-a întâmplat, abia a ajuns. Pe banca lângă care s-a oprit are o pungă plină cu pietre. Băiețelul lui de șase ani le aruncă, una câte una, fără să se grăbească, în stuful rămas în picioare. O face calm, concentrat la cum se rostogolesc pietrele pe cimentul digului, până la paiele aurii. „E terapie pentru el. Îi place să arunce lucruri de la geam și ne-am gândit că așa îi putem satisface dorința de a arunca, controlat”, îmi povestește tatăl băiețelului cu autism.
Faleza miroase a plastic ars și peste tot sunt fâșii mici de cenușă. Mai sunt câțiva oameni care vorbesc despre cum a ars stuful. O mamă îi atrage atenția fiului ei: „Uite, mai e o flacără mică acolo! O vezi, mami?” Pe fundalul vocii ei ciripesc agitate păsările care au rămas fără adăpost.