Pubela de la 8

Acest text este o pseudo-recenzie subiectivă a spectacolului pus în scenă de Alexandru Nagy și niște actori tineri minunați, după textul lui Matei Vișniec, „Omul-Pubelă”. Matei Vișniec a fost și el la etajul 8 al blocului în care s-a întâmplat actul, iar la șampania de sfârșit le-a promis vinovaților de eveniment că o să dea veste lumii despre ei.

La parterul unui bloc de la numărul 23, un băiat cu ochelari deschide pe rând două lifturi și îndeamnă perechi de câte 3 să intre și să urce la 8. 17  oameni se înghesuie și ajung pe un palier la care apartamentul unei doamne moarte este sigilat de benzile alb cu roșu ale poliției. O altă ușă se deschide și un băiat cu perucă uriașă, creață, îi invită pe toți în apartament.

Stăm în cerc și auzim cum inspiră și expiră cei de lângă noi, într-o cameră cu pereți mâzgăliți de texte, desene cu ciuperci, dinozauri și demoni care i-au vizitat pe foștii locatari – pictori care se tripau aici și își exprimau sentimentele pe pânza de beton din jurul lor. Acum imobilul este deținut de directoarea teatrului Mignon, Flori, o tipă măruntă cu ochi misterioși, atenți și generos zâmbitori.

– Iepuri! Broaște! Cel puțin 100 de buburuze!

– Nu-mi mai spuneți că sunt suplu și frumos și că debordez de voință!

Matei Vișniec zâmbește dintr-un colț de lumină, ascuns sub cadrul de lemn al ușii.

– Dă-mi și cei 6 șerpi pe care-i ții ascunși acolo! Dar în spatele feselor ce ai?

Orașul înghite privirile noastre prin lentila unui alergător fără oprire. Ne holbăm la o stea și acolo se desenează tot ce povestește cel speriat de neoprire. E frig și îmi frec coatele, iar uneori monologul lui se urcă pe mine și mă învelește cu un strat de pubelă de om vișniec. E cald.

– Zi, mă, fi-ri-al dracului să fii, de ce e atât de greu să zici? Au mai zis și alții înaintea ta. Da, unii au zis după 10 ani. Alții după 25. Dar au zis! O să zici și tu, mă! Zi! Hai, mă, idiotule!

O buclă de lumină se înfășoară pe irisul unor oameni sceptici la ce li se urlă în ureche. Se conformează jocului și tac mâlc, de parcă ar fi făcut un pact telepatic cu ceilalți care au fost trântiți și interogați deja.

– Ajutooor! Ajutooorrrîîî!

Așa spune acum și lovește cu o periuță de dinți imaginară oglinda și eu mă uit și  mă uit și mă simt incapabil.

Ochelari pe nas. Căciulă tricotată. Chiloți galbeni. Privire panicată.

Un gândac negru mă fixează cu privirea înainte să fure pufuleți din tigaie. Omul în halat povestește despre cercuri pe care le face în stilul gândacului, gândacul fixează pe altcineva cu privirea. Ca un psihopat în mintea căruia s-ar putea petrece o crimă chiar acum, pe care să o sărbătorească la o petrecere în subsol, la morgă. Mă gândesc că mă gândesc prea departe și spectacolul e atât de aproape.

Tetris uman. Tămâie în nări și niciun popă care să binecuvânteze. Un băiat pe care nu-l văd din cauza peretelui lângă care-am fost așezată vorbește despre cercuri negre și cercuri capcană. Cad într-un cerc și mă trezesc în camera în care am intrat prima dată. Daniel mă ia de mână, o iau și eu pe o fată. Suntem un cerc de oameni pubelă care își dau mâinile și urlă ceva dorit mai înainte să se audă.

Unii au spus și după 25 de ani.