Seară de punk și garduri vii

Trei conuri de brad se leagănă pe o sfoară pricăjită, în gura unui beci plin de punkeri. Lumina bate pe două steaguri întinse în spatele instrumentelor, pe cărămizi roşii. Antifaschistische Aktion scrie pe ambele.

–          Au pus 11 litere în plus, că dacă lăsau Antifa tot acolo erau!, comentează un băiat cu un pahar de vin alb în mâna tatuată cu un morcov anarhist.

Umbrele membrilor primei trupe se plimbă pe steaguri şi pe mood-ul oamenilor de aici. Un tip cu dread-uri negre, lungi, încearcă o chitară vişinie. Sună ca un ecou din iad. O fată cu părul prins în codiţă verde trece prin faţa lui în mers de pitic. Un tip blond, cu părul lung, ia microfonul şi dă bună seara în engleză celor 50 de oameni care s-au îngrămădit în subsolul Molotovului.

Un băiat slăbuţ e purtat prin podurile palmelor câtorva oameni care nu sar în pogo, pe o melodie cu multe versuri în croată. Glezne în aer, fum nicăieri, simboluri vegane şi feministe, stickere împotriva circului cu animale.

Uăă. uău. uăă. Un băiat brunet, cu barbă măruntă, îmi prinde picioarele şi mă ridică la zece centimetri sub tavan. Din spate, cineva a cărui faţă n-o pot vedea îşi înfige palmele în omoplaţii mei. E o senzaţie plăcută, de abandonare. Nu îmi dau seama în cât timp, câte mâini m-au plimbat şi de unde până unde, ţin minte cărămizile roşii din care cădeau bucăţi de material în ochii celor care mă cărau.

O fată cu maieu negru, dantelat, îmi sare în braţe. O împing înapoi, între cei care se învârt într-o horă pogoistică. Își mișcă tălpile în niște bocanci negri, cu șireturi lungi și se mai abandonează cu zâmbetul pe buze celor din jur, care o prind grijulii.

–          Punkerii sunt nişte copii tembeli.

–          Liberi.

–          Tembeli.

–          Liberi.

–          Bine.

***

O bere îşi dă ultima picătură unui gât de fată cu părul scurt, scurt de tot. E însetată şi întristată că nu ştie încotro să o ia după concert. Seara e tânără, vinerea e mare, cheful îi tresare prin vene. Se uită în jur, la ceilalţi. Sunt mulţi cunoscuţi, toţi ancoraţi în discuţii sau priviri cu alţi oameni. Îşi ia geaca din cuier, ghiozdanul din colţ şi iese pe uşa de lemn. Salută un prieten şi pleacă spre Piaţa Unirii, pe străduţele de piatră, inundate de ceaţă. Dispare într-un gang pe care miroase a iarbă și a nopți albe.

–           Cât e intrarea?

–           Hai, bă. Întinde mâna.

Un băiat din cei doi de la intrarea în Shelter îi dă brăţara albastră la prețul unui zâmbet. Ea mulțumește din privire și se duce la garderobă.

–          Pune-mi-le pe numărul 170, cel fără etichetă. Am pierdut-o eu mai demult, remember?

–          Da.

–          Merci.

Intră.

O grămadă de sfere luminoase, albastre şi roz, se înghesuie pe podeaua barului, pe sub tălpile nimănui. Un dj slăbuţ se agită în spatele pupitrului, dar lumea nu prinde vibe-ul încă. La masa de fussball e agitaţie. Două cupluri îşi dau goluri şi coate.

Coboară în subsolul nou-deschis. O baie cu faianţă fancy o vrăjeşte. Intră. Se vede în trei oglinzi mari.

–          Gizăs. Sunt peste tot.

Se sperie şi iese. Înăuntru, un hol roşiatic, întunecat, se termină cu doi dj cu bluze la fel. Muzica sună bine, dar cei cinci oameni care sunt aici nu par să o simtă.

La bar, băieţii care odinioară vindeau sus povestesc ceva. Le stă în preajmă 1 minut şi urcă înapoi, în barul în care au mai apărut, între timp, câteva găşti de liceeni şi studenţi de anul întâi.

Cojește sticla de Ciuc cu unghiile tăiate scurt și bea doar jumătate. O abandonează în poala prietenului de la intrare și pleacă.

–          Alo!

–          Hei, tu unde ești?

–          În  skate parc. Stau cu două lădițe pe care le-am găsit la gunoi, pe o bancă și mănânc piadină vegană.

–          Poftă mare. Trec și eu pe acolo, dacă mai stai.

–          Hai.

Copaci înalți, netunși de câteva anotimpuri, se apleacă umbroși peste soră-sa. Se șterge la gură de sosul de usturoi și o întreabă dacă împart cina. Acceptă fericită și halește ultimele guri de piadină.

Doi polițiști supli, cu mâinile agățate în față, pe curea, se plimbă lent prin fața lor. Le studiază discret și încetinesc pasul. Ele se fac că nu îi observă și discută politică. Ei dispar după câteva tufișuri și ele sting țigarea, prind chiștocul sub șiretul unui bocanc și pleacă spre Mănăștur.

–          În ultimul timp, simt mai mult.

–          Cum adică?

–          Mă trec fiori calzi, intenși, de fiecare dată când aud ceva cu care rezonez. Ca și cum în mine ar locui un înțelept de o mie de ani care bate gong-ul când aude adevăr. Gongul lui mi se urcă în vârful urechilor, mi le înroșește și îmi coboară în suflet recunoștință că sunt aici, acum.

Două siluete de fete și două lădițe de plastic își lungesc umbrele pe lângă linia tramvaiului. Lângă podul Calvaria, se opresc să lectureze un zid: „Never give up”. E scris cu spray roșu, cu litere mari.

–          Încă mă întreb cine l-a scris.

–          Și de ce.

–          Mda. Dar ce bine că e aici.

Se pierd într-o scară de bloc comunist, înalt, în care liftul urcă și coboară la infinit, ca un bătrân senil, care tot ce mai vrea e să își caute pisica pe care a pierdut-o când era mic.

***

Plec din barul plin de punkeri, încalec bicicleta și gonesc cu ea spre Mănăștur, prin răcoare, voci de oameni beți și sirena unei ambulanțe. Descalec, gâfâi tare și leg bicicleta lângă un gard viu, în fața unui zid pe care scrie „Never give up”.