Trăieşte, Ana

„Domnişoară, pe cuvânt că n-am bani de-o pâine”, întinde ea mâna, cu baticul lălâi pe mijlocul părului cărunt, cu riduri ondulate, multe, pe o piele arsă de soare, cu o fustă care-i arată piciorul lipsă de la genunchi în jos, bronzat şi el, întins la câţiva centimetri de sandalele Anei. Fata o priveşte cu jenă  şi îi spune în gând că nu poate să o ajute. Se întoarce după trei paşi şi îi aşează doi covrigi în poală.

Ana păşeşte mai departe, pe stradă, în vârste, prin poveşti, singură, împreună, tot mai rar printre oameni care aleg să plătească bilet în loc să scrie destinaţia pe un carton, care se leagă la ochi când achită nota pentru patru pahare de vin, care cumpără cărţi în loc să le citească în librărie, care îşi iau haine noi, în loc să poarte dulapurile care crapă de câte boarfe au. Ana se uită cu ochi trişti în jur şi parcă-şi cere iertare naturii pentru lume şi consumerismul ei, pentru amorţeala creierelor care se plimbă mecanice printre rafturi, pentru banii care omoară.

Ana pleacă de pe malul ăsta plin de el.

Un val greu, dar blând, o trage în oceanul în care se gândeşte politic, electronic, utopic, haotic, deloc robotic, împotriva regimului despotic, parodic, fotonic, ironic, melodic, artistic.  O utopie acvatică, în care locuitorii au branhii şi respiră idei.

Ana e o fată recunoscătoare că s-a înscris din greşeală la o facultate care chiar îi place, că soarele apune în spatele gării, printre cabluri şi stâlpi, că norii arată ca nişte cocoaşe ale Clujului, că miroase a covrigi proaspeţi, că 50 de copii chirăie şi râd pe un peron, în drum spre mare, că un căţel alb nu se teme de grămezile de călători, că România nu e încă Ucraina şi că drumul o întoarce acasă, în seara asta.

O doamnă cu permanent blond şi ochelari prinşi în lănţic, după ceafă, îi întinde biletul de autobuz. Îl plăteşte şi mulţumeşte frumos.

În staţie e linişte, doar trei bătrâni aşteaptă acelaşi autobuz ca şi ea. Din spatele unui chioşc plin de legume şi fructe, un băiat înaintează, ajutat de un baston.

Caius!

Da?

Ana îl prinde de mână pe amicul despre care a scris toată ziua. Se uită la el mirată, roşie în vârful obrajilor. Îl îmbrăţişează şi îi şopteşte ceva ce doar Universul mai află.

Într-o seară de toamnă, au vorbit trei ore despre cum omul trebuie să se identifice cu natura. Astăzi, ea s-a gândit la concluziile pe care le-au tras atunci şi le-a pus pe hârtie, în jurnalul pe care speră să i-l publice prietenii după moarte.

Ana ştie că va muri în curând.

Caius îi prinde mâna dreaptă şi i-o masează încet.

Hei.

Hei.

De ce te gândeşti la atât de multe lucruri într-o seară de duminică?

Pentru că mai am multe de făcut. În noaptea asta, pe lumea asta…

Caius o priveşte de sub pleoapele de nevăzător şi îi zâmbeşte. Pare că o vede, deşi lumea lui nu a fost niciodată făcută din imagini.

Trăieşte, Ana. E tot ce ai de făcut.

***